seasons of my life

Scriam demult despre perfectiunea unei papadii.... perfectiunea cautata / gasita / regasita / pierduta... ori cine stie cum...

Intotdeauna am avut dorinte si vise frumoase... toate lumea le are, nu? insa imi era teama sa le spun cu voce tare, nici macar in soapta, ca astfel nu se mai implinesc. Se spune ca si dorinta dinainte de a sufla lumanarile tortului trebuie tinuta secreta.

Bucuria mea tind sa o tin ascunsa in mine, ca si pe o comoara nemaipomenita... pentru ca vantul, ploaia ori praful sa nu o ajunga si sa o spulbere.

Probabil ca reactionez altfel in fata durerii. Momentele dificile ma fac sa-mi plang durerea... cu voce tremurata, dar totusi sonora... Cand ma gandesc mai bine, multumesc cerului ca am prieteni adevarati pe care pot conta si pe umarul carora pot sa ma sprijin ca sa depasesc greul. Cateodata, cad istovita de povara si maini puternice ma sustin si ma opresc din caderea libera, cu palme calde ce ma invelesc sa nu tremur...

Serialul vietii e un mixaj atat de complex... lacrimi si ranjete, sughituri ori stranuturi... impartit evident in episoade care la randul lor, sunt cuprinse in sezoane. Am ajuns la momentul in care ma apropii de un nou sezon si un preview prin gaura cheii arata bine de tot.

Alegoria cu anotimpurile anului ma face sa ma gandesc la iarna. Ar exista varianta in care viata omului incepe cu primavara copilariei, apoi vara tineretii, toamna batranetii si iarna mortii. Nu-s de acord! Anul incepe iarna... apoi natura renaste in primavara... etc... si se revine la iarna, minunata iarna, aceasta fiind rampa de lansare pentru un nou inceput.

Gandind asa, traiesc o iarna. Si iubesc iarna, o spun din prima.

PS. Daca tot imi place, am si o muzica superba asociata iernii. Plus Venetia... plus mastile ei superbe....

Perfectiunea e linia orizontului

intr-adevar... sa cauti perfectiunea este ca si cum ai alerga inspre linia orizontului... cu cat crezi ca avansezi catre ea, cu atat mai mult se descopera alte perspective... intre timp, tot alergand, s-ar putea ca elanul de a o prinde sa creasca... ori sa scada... dar invariabil, gafaiala te doboara la un moment dat si o lasi balta (asta daca tu n'ai cazut deja intr-o balta)

si totusi... oare ce-i perfect in lumea asta? despre ce anume se poate spune ca se incadreaza... perfect?

in mod sigur, fiecare ochi isi priveste perfectiunea altfel iar filtrarea aceea poate da rezultate neasteptate. de cate ori nu ma mir teribil de unele alegeri ale oamenilor, alegeri care ma lasa masca! si pe care aceia le considera mai mult ca... perfecte :-s ori dimpotriva, nemultumirea cuiva cu o situatie nemaipomenit de buna iarasi contrariaza...

daca ar fi sa ma gandesc acum la orizontul perfectiunii.... as spune ca e ceva fara sens. asta pt ca nimeni nu poate sti clar cum arata si atunci riscul de a trece pe langa el e enorm! e importanta cautarea, asta-i drept, e important sa ai standarde, categoric... dar e si mai important sa ai ochii vii, sufletul deschis... mana libera... sa poti prinde din zbor sansa la perfectiune.

imi imaginez un camp inverzit, plin de papadii din acelea pufoase, pe care le sufli si zboara... un cer limpede, mult soare.... si un copil uimit de tot ceea ce vede. ia o papadie, i se pare perfecta, o rupe si se joaca apoi cu ea. la un moment dat, sufla iar puful isi ia zborul... copilul admira spectacolul minunat... prinde cu manutele cateva firicele, le mai sufla o data sa zboare si ele... rade fericit... si abia la un moment dat realizeaza ca a ramas in mana cu tulpina goala, saraca... si trista. nu-i nimic, alearga spre alta papadie, poate si mai perfecta decat prima... o ia din nou la zbor... si tot asa... campul este imens... peste tot sunt flori care il imbie... alearga in toate directiile... soarele il orbeste atunci cand ridica papadia perfecta... ochii i se umezesc, urmarind zborul...

fiecare isi face propriul joc in acest tablou. unii se opresc la prima papadie perfecta si o pastreaza cu mare-mare grija... altii alearga si alearga sa caute papadia perfecta si lasa in urma tulpini uscate si triste... mai sunt unii care doar incalcesc iarba si o dau la pamant, fara sa atinga vreo papadie, asta pt ca niciuna nu pare suficient de impresionanta.... apoi altii alearga intins inspre orizont, fara sa le pese de ce-i in jur, convinsi fiind ca acolo departe, iarba e mai verde si florile si mai frumoase. peste toti insa, soarele straluceste... dar depinde de fiecare in ce masura se lasa incalzit si orbit....

pe palme ...

Exista povestioara aceea in care unui om aflat la capatul vietii i se dezvaluie intreaga traiectorie urmata, sub forma unor pasi pe nisip. In momentele usoare, se vedeau doua urme de pasi pt ca Dumnezeu il insotea alaturi... insa uimit de tot, afla ca in momentele grele, singura urma de pasi era cea a Domnului... care il purta pe brate...

Daca ar fi sa ma pun pe mine in povestea asta, as zice ca nici macar pe brate nu sunt purtata... ci pe palme... pe niste palme netede care imi tin de cald...

Apropo de asta, am si o piesa tare draga... in care zapada palmei [tale] imi acopera ochii si imi da lumina ca sa pot zbura....

PS. aici

s-a terminat cu Prison Break

"Terminarea" asta are mai multe semnificatii... povestea candva antrenanta s-a stins... apoi interesul... curiozitatea... si in final, episoadele s-au oprit si ele de tot.

Istoria mea cu Prison Break a inceput tarziu desi subiectul era o manie generala. Prietenii mi-au povestit ca e cel mai tare film vazut si ca merita pe bune! Am primit si un dvd mostra cu primele episoade dar nu mi-am facut chef de vizionare. Nu imi explic de ce... atata ca l-am tinut uitat la mine. La un moment dat l-am pornit si am ramas socata cat poate fi de interesant/inteligent/surprinzator... mai ales ca eu ador filmele cu investigatii si suspans. Am inceput sa ma uit episod dupa episod :D si bine ca era vacanta de vara, ca imi puteam permite sa stau blocata sa ma uit.

Seria 1 a fost ... extraordinara... si am revazut-o partial cu suri, cand am convins-o si pe ea ca merita. Apoi seria 2 a fost deja altfel. Nu era la fel... simteam ca nu prea e pe bune dar stiind ca e serialul meu de top, nu mai conta. Totusi, la seria 3 deja mi-am dat seama ca e jalnic. Descarcam episodul saptamanal insa nu ma grabeam deloc sa il vad. Se transformase in telenovela... Intamplarile erau seci, obstacolele erau trecute cu atata usurinta si simplitate incat nu le mai puteam gusta deloc. In primul sezon era o adevarata "creatie" sa se reuseasca trecerea unei bariere si cand vedeam ca deja lucrurile se rezolvau superficial... totul s-a risipit... Seria 4 a fost lunga si obositoare si enervanta. Ma uitam dintr-o oarecare traditie... amanata, ce-i drept. Intorsaturi de situatie, intamplari in spirala care nu-si mai aveau logica... iar in final... un deznodamant cat se poate de siropos. Salvarea efectiva a personajelor s-a produs miraculos de-a dreptul... una-doua... ca si in serialele alea lungite-latite si care in final, cu doua batai din palme, se rezolva totul. Si pentru un gust melancolic de sfarsit... s-a apelat si la moartea fara sens.

S-a incheiat un capitol, oricum am lua-o. Daca ar fi sa-l recomand mai departe cuiva... primul sezon isi merita aplauzele. Restul... sunt doar cadere libera...

muzica preferata... cu versuri sau fara ?

Imi place muzica... asta o spun din prima :) Fara muzica, viata nu-i viata, clar!

Acum, daca ar fi sa mi-o impart pe sortimente.... ar fi cam grea munca pt ca imi plac atatea si atatea genuri, ca lista imi pare interminabila. Fiecare pateste la fel, sunt convinsa. (cine e fixat pe un singur gen trebuie sa fie ... ne-nostim.... ca sa spun asa)

Muzica sa fie cu versuri sau fara? cum e mai frumoasa?

Ma voi referi intai la variante fara texte.

Spre exemplu, cea clasica (suportabila) poate fi chiar superba. Un vals.... dansat cu iubitul... nu are comparatie.... Sau ceva ritmat, cand se pune si pasiune intre cei doi parteneri... (oooo, ce aiurea e sa dansezi cu cineva care ti-e antipatic de-a dreptul si nu poti refuza un dans....) Apoi muzica electoronica in care totusi pot razbate cateva cuvintele din cand in cand, pt efect, daca dansezi si o simti efectiv... e ceva magnific. Daca e rost si de lumininiozotate de club, profesionista... dubleaza senzatia :P Merita, ce mai!

Unde vreau eu de fapt sa bat, este cazul muzicii preferate in care versurile nu sunt intelese. Din cauza limbii, evident. Ma distreaza sa imi amintesc, dar am multe preferinte care mi-s dragi de-a dreptul si pe care le si fredonez! si nu stiu care-i mesajul ori intelesul. Ma descurc cu engleza, acolo nu sunt probleme. Cu franceza, pe care o stiu atata cat stie orice absolvent (normal) de liceu... am deja probleme. Edith Piaf e o minune .... si e pacat ca nu ajung la mesaj cu adevarat. (Stiu, ar fi varianta invatarii temeinice a francezei, dar totusi.... sa fim realisti :-s ) Aici e o mostra. Pun apoi si un clip superb in care imaginile dau singure un inteles si ma cutremura efectiv...

Ar mai fi apoi germana pe care si sa ma straduiesc, cred ca in veci nu as putea s-o invat. Am o piesa atat de draga care ma energizeaza din plin :) Are si varianta in engl dar dupa ce m-am obisnuit cu asta, cealalta nu-mi place chiar deloc.

Sau limba rusa. Imi place cum suna.... Zdubii sunt sufletul meu si le iubesc piesele. Aici un mix simpatic in rusa cu romana.

Apoi japoneza... de acolo stiu muzica desenelor animate ale copilariei, pe care le si cantam dupa ureche. Am descoperit piesa asta de curand dar o am in minte atat de clar... dupa atata amar de vreme...

Italiana nu o stiu dar pot pricepe usor... si imi place. Spre exemplu, piesa asta


Lista-i lunga... pacat ca uit de atatea piese dragi si le redescopar cine stie dupa cata vreme....

Povestea cu Rabinul din Buhusi

..... o stiu de mica, de la parinti. E un fel de banc, de fapt.

Un biet taran merge la rabin sa se planga de viata grea pe care o duce, ca are familie prea mare intr-o casa prea mica, gospodarie saracacioasa si alte cele. Rabinul il sfatuieste sa adune toate gainile pe care le are si sa le mute cuiburile in casa. Zis si facut. A doua zi revine bietul om, mai necajit decat era inainte si rabinul il sfatuieste sa aduca si porcul in casa. Zis si facut. Zilele trec si pe rand este adusa vaca si apoi oile. Taranul era terminat psihic si se plange si mai jalnic la rabin. Acela ii spune sa scoata oile din casa si sa revina maine.... etc... pana ce in final toate animalele sunt eliberate. Taranul era acum atat de fericit si de multumit ca are casa goala incat viata ii parea usoara de-adevaratelea.

Facand alegoria, viata mea s-a complicat saptamana trecuta mai rau decat mi-as fi putut imagina vreodata. Sufletul imi era pustiu tocmai pentru ca nu puteam sa fac nimic... nu eram eu cea care sa iau deciziile... decat sa le respect. Postarea trecuta a fost doar o mica refulare din ceea ce am indurat. In fine...

La fel cum fiecare zi aduce surprize bune sau rele, printr-o minune adevarata... planul care era menit sa ma darame s-a sistat !!! si viata mea si-a reluat cursul de mai-nainte. Atata eliberare simt... atata dragoste de viata... doamneee

(poate a fost o lectie tocmai pt a-mi aprecia actuala viata... dar nedreapta, categoric)

Acum ca sunt linistita si impacata, am descoperit ceva tare interesant :) Cumparasem un nou sortiment de dischete demachiante tocmai la inceputul perioadei mele de chin si nu observasem ... desi le folosesc atat de des. Cand colo, pe ambalaj e o fatza zambitoare, optimista si frumos machiata. Am ramas trasnita cand am vazut....

Toate ca toate... ce bine-i sa-ti fie bine... si ce important e sa apreciezi binele din fiecare moment... Pacat ca numai suferintele ne mai atrag atentia asupra lui....

PS. o piesa vesela si tare draga Gwen Stefani - Now That You Got It

Tristetea omului vesel ...

... nu tine mai mult decat veselia omului trist. (N. Petrescu-Redi)


In cazul de fata, ma raliez omului trist care nu prea poate zambi. Am incercat... pe bune ca am incercat dar a iesit intr-o varianta atat de amara, incat mi-a produs si mai mare tristete dupa.

Nu mai caut acum si un citat despre lacrimi.... Orice exprimare maiastra ar fi doar vorbarie.... din pacate, fiecare stie ce-s alea, cum se manifesta, ce gust au si ce urmari lasa. (Stiu, stiu, exista si categoria lacrimilor de fericire, dar nu-i momentul lor acum)

Acuma-i momentul meu amar in care sunt luata pe sus de "tornada"... Nu stiu, oare tornadele reale apar brusc? sau sunt prevazute cu multa vreme inainte? insa in cazul meu, a venit ca un buuuum!! si nu am avut adapost spre care sa pot fugi.

Nici acum nu am unde fugi, pt ca traseul este dirijat de maini externe care se cred mai dibace decat ale mele....

Rost de solutie nu e... asa ca macar sa fie rost de muzica....

PS. o mostra minunata, careia ii iubesc pe deplin acordurile, imaginile.... si vocea care le insoteste....

Madonna - Like An Angel Passing Through My Room